De ce îmi plac Oasis, deși am toate motivele să-i urăsc
„Cârnații” ăștia doi încă mă ridică de pe scaun.
Mitocani, sexiști, reacționari, homofobi. S-au zis toate despre frații Gallagher. Uneori, pe bună dreptate. Alteori, insultele lor păreau fie gratuități pentru shock value sau foarte probabile fumigene de marketing, cum erau cele despre Blur, alteori picau ca „nucleare” ignorante, precum momentele de la Q Awards din 2000, când Liam a făcut mișto de Robbie Williams folosind cuvântul „queer”, iar toată lumea a râs cu indulgență: „This one’s for Robbie, as usual – he stands for the letter Q.” Într-un interviu imediat după decernarea premiilor, Liam a insistat: „He deserved the Q award – for queer.” Noel, în schimb, a rămas în istorie pentru o declarație de un conservatorism greu (oare?) de înțeles, din 2008: „I’m not having hip-hop at Glastonbury. It’s wrong.” Ca related trivia, am auzit și pe la noi oameni respectabili sau influenți în industria muzicală, care consideră că „hip-hopul nu e muzică”.
Pe de altă parte, unele dintre insultele lor erau chiar amuzante. „They look like a bunch of geography teachers”, a zis Liam despre Coldplay. Sau că decât să asculte U2, a glumit că mai bine bea benzină direct din furtun. „He needs to lighten up. We all get that you’re depressed, but try smiling once in a while”, am râs și la gluma lui Noel despre Thom Yorke. Vremurile au mai trecut, băieții și-au cerut scuze când a fost cazul, iar de-a lungul timpului au zis în repetate rânduri că fiecare e liber să se culce cu cine vrea, indiferent de orientarea sexuală sau etnie. Ba chiar mai mult decât atât. Pot fi bădărani, dar nu sunt ticăloși.
Liam și Noel erau cocktailul perfect al anilor ’90: narcisism (vulnerabil, pe undeva?), băiețeală, naționalism, dependențe de droguri și alcool, aroganță și sarcasm. În același timp, cum observa Mark Fisher, reprezentau nostalgii necritice față de trecutul glorios al culturii britanice (Beatles, glam rock, punk), dar fără nicio funcție transgresivă sau conștiință politică. Băiețeala, așa-zisul laddism, nu a devenit populară în anii ’90 pentru că niște trupe l-au făcut cool, ci pentru că a existat o reacție mai amplă împotriva feminismului și a stângii, în general, după declinul mișcărilor sociale din era Thatcher, dar și împotriva culturii rave, care evada, fără prejudecăți, din puburile, în mare, machiste și își lua bătaie de la poliție prin depozite părăsite sau pe câmpuri.
Felurile diferite prin care Britpop romantiza, ironiza, moraliza sau fetișiza așa-zisul working class (vezi și „Parklife” sau „Bank Holiday” de la Blur sau „National Express” de la The Divine Comedy) au fost doar simptome ale conservatorismului, nu declanșatoare. De altfel, când Pulp a scos „Common People”, puteai să cumperi un tricou cu inscripția „I’m common” din orice HMV, pentru 15 lire. Iată că Britpop putea fi și empowerment și stimulent capitalist pentru working class, ce să mai? Firește, sunt și câteva excepții notabile de la carnavalul Cool Britannia, precum Pulp (la limită, cam stilizați și ornamentali), dar mai ales psihedelicii și introspectivii The Verve, James sau Manic Street Preachers – „We want to be a situationist band for working-class intellectuals”, zicea Richey Edwards.
Ce au fost Oasis, de fapt, dacă nu Boyzone după cinci beri în Deansgate? Dacă nu The Stone Roses cu Rolls Royce în garaj? Dacă nu „caricaturi pop ale clasei muncitoare”, cum îi calibra Simon Reynolds? Dacă nu The Beatles pentru playlistul din Decathlon? Dacă nu Sonic Youth pentru un grătar cu prietenii? Dacă nu The La’s sau Happy Mondays într-o reclamă la adidas Originals? „Eu nu scriu cântece complexe. Scriu cântece care îți dau impresia că le-ai știut dintotdeauna”, mărturisea Noel, dezarmant, în mai multe interviuri.
Oasis m-au prins pentru că ei nu observau, nu analizau, nu ironizau, ci erau declarativi & viscerali. La Oasis nu există „ei”, aproape totul e „eu” și „noi”, adesea adresate în stil confesiv sau combativ. Fie cu melodramatism („I need more time just to make things right”), fie cu obrăznicie („I was looking for some action / But all I found was cigarettes and alcohol”), fie cu revoltă („I’ll take my car and drive real far”). Liam chiar pare acel geezer din Manchester, acel băiat de cartier sau rebel pe care și la noi îl manipulau, prin identificare cu consumatorul, BUG Mafia („Sunt același pe care ție îți place să-l urăști”) sau Omul cu șobolani („Sunt chiar aici, în fața ta”).
E ironic și faptul că pentru milenialii din generația mea, Oasis erau desueți. Dar mie îmi plăceau mai mult decât „proaspeții” The Killers, Coldplay, Bloc Party, The Hives sau The Strokes. Și atunci, și acum, prefer să ascult Oasis toată ziua, decât vreun cântec de la Interpol. Îmi plăceau, în schimb, The White Stripes sau Arctic Monkeys, deloc întâmplător, pentru că aveau, printre altele, două lucruri esențiale în comun cu Oasis: obsesia pentru The Kinks și băiețeala. În mod previzibil, frații Gallagher au făcut miștouri „prietenoase” de Jack White („He looks like Zorro on doughnuts!”) și Alex Turner ori de câte ori erau provocați de reporteri, pentru că probabil știau că fac muzică cel puțin la fel de bună cu a lor.
Contextul nostru local, de altfel, a fost decisiv pentru simpatia mea pentru Oasis. Când am început să ies în baruri la începutul anilor 2000, Centrul Vechi era o ruină, iar rock-ul alternativ era omniprezent, din Fire în Club A, de pe La Motoare în Expirat, din Hanul cu Tei în Mojo. Bani nu prea aveam, deci la 16 ani „Common People” sau „Trash” făceau tot sensul din lume, într-un amestec ideologic imatur dintre anarhism (hedonism, nihilism, ignoranță politică) și consumism (să ridice mâna cine nu voia Converse de 200 de lei în picioare): „But we’re trash, you and me / We’re the litter on the breeze / We’re the lovers on the streets / Just trash, me and you / It’s in everything we do”.
Iar când Liam zbiera din stomac „You need to be yourself, you can’t be no one else” pe „Supersonic”, un swing sleazy și hipnotic, cu alea câteva acorduri bombastice pe care Noel le tot schimba între ele, îmi intra pe sub piele ca o manea bună sau ca niște The Doors pe steroizi sau nuș. Băieții ăștia aveau mereu o bere și o țigare în mână, înjurau și făceau miștouri despre oricine și orice (mai șmecheri decât Robbie Williams), se îmbrăcau cu hanorace, tricouri de fotbal și blugi largi, purtau cămăși încheiate până în gât și nu erau Limp Bizkit, ochelari de soare ca John Lennon, hehe, aveau clipuri video filmate în alb-negru prin cluburi din beciuri (la fel ca ale noastre, men), erau cam cel mai bun angst package de more or less marketing post-grunge pentru adolescenți. Și nu simțeam că mă păcălesc, pentru că nu i-am perceput ca o reacție la rave și jungle (ascultam de la The Prodigy la Aphex Twin), nu i-am perceput ca poseri, pentru că noi chiar eram săraci prin cartiere și versurile chiar vorbeau pentru noi, nu despre noi („Where were you while we were getting high?”), și nu i-am dat la o parte ca pe niște pastișe pop la garage-ul șaizecist și alternative-ul nouăzecist, pentru că, totuși, erau mult mai raw decât ce-a urmat în mainstream, de la nu-metal la Avril Lavigne, de la Editors la Kings of Leon și așa mai departe.
Așa că mă tot uit la zeci de filmări din timpul acestui turneu, de pe Heaton Park sau Wembley, cu 80 de mii de oameni care sar de bucurie, aruncă cu bere și cunosc versurile ca pe „Tatăl nostru”, și încă mi se face pielea de găină. Din nostalgie? Fără îndoială. Pentru că încă mi se pare că cântecele pot avea niscaiva revoltă de clasă sau anti-establishment? Mai degrabă mă încăpățânez eu să le văd așa, având în vedere cum le-am filtrat în adolescență. Pentru că sunt pur și simplu catchy? Clar. Pentru că Owen fucking Morris, aka „I wanted to make the sound as heavy as possible”, inginerul lor de sunet și producătorul primelor trei albume, a transformat niște sing alongs în monoliți hiper comprimați și haotici? Aha, mda. Dar cel mai clar motiv e pentru că Noel a scris unele dintre versurile mele preferate din muzică: „‘Cause people believe / That they’re gonna get away for the summer / But you and I, we live and die / The world’s still spinnin’ ‘round, we don’t know why.”