Vlad Dobrescu: băiat de cartier, caută stradă
Au trecut peste zece ani de la primul album al membrului CTC. Între timp, mai multe lucruri s-au schimbat, nu doar în hip-hop.
Dobrescu, alături de colegii de trupă, DOC și Deliric, dar și alți rapperi mai apropiați ca vîrstă, ca Guess Who sau, la limită, Nane (veșnic melancolic după „puștanu’ de la bloc”), au făcut parte dintr-o generație, să-i zicem, intermediară, între gangsta rapul anarho-individualist nouăzecist și trapul porno-turbo-consumist recent, o generație mai deschisă (pe undeva, și speculantă) către introspecție, nostalgie, vulnerabilități personale și proaspetele anxietăți, dezamăgiri sau enervări vizavi de status quo-ul capitalist, care aducea României primele note de plată ale dezmățului neoliberal: pe lîngă criza financiară din 2008, salariile erau mici, migrația era în creștere accelerată, iar nivelul de sărăcie era printre cele mai ridicate din Europa și la fel e și astăzi (se aude, domnilor din trap? Alo, Selly?).
Deloc întîmplător, așadar, că noul album al lui Dobrescu, Fiare noi, începe cu ceva vintage, un fragment din cîntecul „Strada”, al Margaretei Pîslaru, iar sample-ul repetat obsesiv e „Te așteaptă strada”, o stradă paradoxală, care poate fi atît una idilică (escapism din lumea digitală, deci o întoarcere la o interacțiune autentică) sau chiar un ultim refugiu de protest („Mai sînt cam nouăzeci de secunde rămase pînă la sfîrșitu’ lumii / Sper să apuc să-mi lansez bomba, pînă n-o lansează Putin”), cît și una „periculoasă”, în mod iremediabil viciată: „Te-așteaptă (Te-așteaptă strada), înconjurat de fiare / Cu colți lungi albi și gheare / Atunci cînd te mușcă iar, e singura lor remușcare.” Alteori, e chiar strada lui Dobrescu, cu bune și cu rele. „Sper doar să nu mă bage-n arest / Că vin din era în care spuneai direct tot ce crezi”, se scuză, după ce aruncă random un sarcasm antiprogresist sau, mai degrabă?, antitrap: „Tot jocu-i infestat cu agarici / Nu vreau să-i agresez / Că nu-mi dau seama nici cu care pronume tre’ să m-adresez / Și singuru’ wokе pe care-l halesc / E dе la restaurantu’ chinezesc.”
Doar că Dobrescu nu mai e tocmai băiatul străzilor (nici nu pare că mai crede în el), ci e mai degrabă retras într-un colț. De altfel, atunci cînd încearcă bravadă îi iese nerdy („Relația mea cu competiția e ceva complicat / Le dau rușine, da-i și înțeleg, pe de-altă parte, și eu m-aș oftica / Nu crezi că sînt vrednic de podium? / (…) Avem bîrfe despre tîrfe, lirici pentru critici / Și multe dume noi pe 2025”. Bro, „competiție”, „podium”, „lirici”, „dume”... ce an e ăsta și ce număr din Formula AS?), ca pe „Cînd se risipește ceața”, featuringul cu Cedry2k, care, apropo, de data asta, a lăsat deoparte referințele la legionari ca Zelea Codreanu și alți sfinți ai închisorilor și face o trimitere-surpriză la politicianul liberalo-umanist Ion Rațiu: „Fenomenal pe papirus, ca Horațiu / Și asta fără să negociem principii, ca Ion Rațiu.” Să-l fi atenționat Dobrescu? Glumă.
Albumul ăsta, așadar, ar fi putut bine-mersi să aibă doar vreo nouă sau zece cîntece, poate chiar și opt, în loc de 13, pentru că Dobrescu e foarte bun cînd își autoironizează condiția de outsider și își biciuiește depresia cronică despre care a mărturist că-i dă bătăi serioase de cap („Da, produsu-i super / Însă în sine, mă simt ca un loser / Dincolo de impresii-s un MC depresiv / Care a pătruns în mainstream printr-o eroare-n Matrix”, pe „După sfîrșit”, un fel de recap incert al carierei și efemerității) și, implicit, la fel de bun cînd își redirecționează propriile frustrări și nesiguranțe către o lume pe care o vede coruptă, intolerantă, inegală și, cum altfel?, perversă și haină, hehe.
Pentru că, una peste alta, strada, așa cum o vede Dobrescu, e o țeapă, nu doar ca un refugiu nostalgic redundant și conformist („Am dat o tură prin cartier și încă freacă aceeași placă toți / Idealul lor în viață pare că-i doar să fie bagabonți”, pe același prim cîntec), ci mai ales atunci cînd e anesteziată ideologic și încremenită comunitar. Dobrescu vrea să o resusciteze cu sample-uri funk, soul și rompop (sound-ul anilor ’60 și ’70 pare încă util pentru deziluzie și protest mizantrop), prin decompresii existențialist confesive sau încordări predicatoare despre faptul că aspirațiile materialiste nu aduc neapărat sens, iar visul capitalist, odată atins, nu garantează împlinirea emoțională: „Deși fac parte dintr-un grup, mă simt atît de singur / Și sînt sigur că nu-s singuru’ / Și-am auzit cum mulți care-au mizat totu’ pe un singur vis / Cînd s-au trezit din el, s-au sinucis”, pe aceeași „După sfîrșit”, un fel de „Cicatrici” 2.0 în variantă solo.
Mai mult decît atît, aceste aspirații întrețin inegalitățile și însuși consumismul: „Rich Vlad, poor Vlad, e relativ / Față de unii sînt boier, față de alții sînt sărac lipit / Da’ să știi că banii nu te schimbă, de fapt / Numa’ scot la suprafață cine erai cu adevărat”, pe „Rich Vlad, Poor Vlad”, care folosește, în mod lucrativ, un sample din „Money Talks”, de la Double X Posse, și o parafrază la un quote celebru al lui Henry Ford. Ce face din Fiare noi (de ce nu Străzi noi?) să fie un album divergent al genului și al perioadei e tocmai această insistență sinceră a lui Dobrescu de a nu mai crede în nimic, chit că, în mod paradoxal, pentru el asta înseamnă totul: „După sfîrșit / Frate, se pare c-am reușit / Am așteptat momentu’ ăsta o grămadă de timp / Da’ cînd luminile s-aprind / Și toată lumea dă să plece / Sala, ca și sufletu’ meu, rămîne rece.” Sigur, mai puțin atunci cînd coace unul dintre cele peste 150 de mixuri cu muzică hip-hop, în colțul său de YouTube. E aproape caraghios, nu-i așa?