Teo: „Subiectul nu e victima”
Vulgaritate, Seinfeld, transă, Bobonete, corectitudine politică, Fuego și altele.
Cînd te gîndești la stand-up comedy local, te gîndești, inevitabil, la Claudiu Teohari aka Teo. Sau „Teo de la Deko”, cum era poreclit, pe vremuri, printr-o asociere excepțională, dintre un om și un loc care a funcționat ca „vatră” pentru o nouă generație de comedianți români. Și pentru o industrie tot mai lucrativă, în care apare tot mai des, în ultima vreme, cuvîntul special. Teo are un astfel de special proaspăt, intitulat Adevăruri. Și e într-un turneu aniversar, împreună cu Vio și Costel, pentru că se împlinesc 20 de ani de cînd au debutat pe scenă, o aniversare al cărei punct culminant va fi spectacolul din noiembrie, de la Sala Palatului. De aceea, mi s-a părut o ocazie excelentă să stăm de vorbă, pe bune, despre cîteva realități ale breslei și adevăruri ale meșteșugului. Așadar, without further ado...
Unde a ajuns, astăzi, fenomenul stand-up comedy în România?
În momentul de față, piața de evenimente live e la nivel de milioane de euro. Dacă ești doar un pic atent la fenomen, cîți oameni sînt implicați, cît costă biletele sau cîte show-uri sînt sold out, îți ies sume de milioane. N-am nicio reținere să zic asta, pentru că sînt bani munciți, la vedere și taxați. E o piață într-o creștere constantă, de cînd a apărut.
Dacă te uiți pe internet, însă, vibe-ul e că-i o porcărie, că stand-upul românesc e slab. Înțeleg că, pînă la un punct, e o deconectare între calitate și cantitate, dar, de la o anumită cantitate încolo, nu prea mai poți să spui că un produs nu livrează satisfacție oamenilor. Tu scrii de acasă: „Meh, slăbuț!” Dacă oamenilor care dau bani pe bilet li s-ar părea slab, atunci n-ar reveni și n-ar mai exista piață. Piața e atît de mare, încît nu poți să-mi zici că stand-upul românesc e „slab”. Poți să-mi zici că e imatur, că încă își caută drumul, dar nu că e „slab”.
Sigur, lumea se referă, de obicei, la calitate, nu neapărat la anvergură...
Dar, pînă unde să le separi? Pînă la urmă, dacă nu există calitate, nici cantitatea nu va mai fi. Ca la manele. Lumea zice că maneaua e o mizerie. Dar, știi care-i faza? Dacă Tzanca ar falsa sau băiatul de la clape ar da pe lîngă, dacă produsul, în sine, n-ar livra entertainment, nu s-ar mai duce nimeni. „Mizeria” aia e perfect executată live. Așa și la stand-up, e tot mai greu să zici că e „slab” la nivel de execuție și producție. Ah, că nu-ți convin „livrările” (n.a.: felul în care un comediant își interpretează monologul) sau subiectele, e altă discuție. Obiectiv, piața a crescut pînă în punctul în care nu mai poate să fie ignorată sau respinsă.
Mai trebuie, însă, diversificare. Treaba asta o să se întîmple natural, de-a lungul timpului. La un moment dat, acum vreo zece, cinșpe ani, ne certau de ce nu e nicio femeie. De parcă noi angajam în stand-up. Eu, Teo, țineam interviuri de angajare și angajam numai bărbați. Ne-a certat, efectiv, o femeie, că sîntem porci și că nu lăsăm femei în stand-up. Nu stau eu la poartă. Acum, însă, avem femei în stand-up, cu stiluri diferite, la nivele diferite de popularitate...
A crescut, de fapt, și numărul de comedianți...
Asta zic, nu prea ai cum să ai diversificare, fără amplificare. La momentul cînd ne certa femeia aia, noi eram vreo 25 în toată țara. Aveam în telefon numerele întregii scene de stand-up din România. Normal că nu era diversitate. Astăzi, există baze de date ale organizatorilor de open mic, cu toți oamenii care au urcat pe scenă. Vorbim despre sute și sute de oameni.
Dar nu erați, totuși, o gașcă de băieți oarecum ermetică? Vă știați între voi, ieșeați la bere...
Niciodată nu a fost atît de monolitică treaba. Nu prea există gatekeeping cînd vine vorba despre open mic. Sigur, există niște filtre de selecție, dar nu discriminatorii, ci țin de cît ești sau nu ești de funny.
Te mai uiți la stand-up?
Nu prea. Mă uit rar. La show-urile străine mă mai uit cînd mai vine vorba despre unul sau altul. Iar la cel românesc, chiar am lacune, pentru că prefer să văd oamenii live, chit că îi văd mai rar. Live-ul nu minte. Nu există editare, rîsete puse. Și are o vrajă mai mare. Pe scenă, ești și în curul gol, dar ai și șansa să-ți flexezi mușchii. Live-ul îmi spune cine ești.
Dar și publicul te poate păcăli, te ia valul...
Dar, nu asta e experiența pe care o caută cineva care merge la un show? D-asta e și clivajul ăsta dintre oamenii care merg la live și cei care stau acasă și comentează. Ecranul e o barieră foarte mare. Live-ul e în ADN-ul stand-upului. Poate mai mult decît la muzică. Pentru că la muzică, videoclipul muzical poate să transmită mult mai mult și, eventual, altceva, decît o înregistrare de stand-up. Înregistrarea obține, garantat, mai puțin decît show-ul live.
Teoria mea e că, atunci cînd se sting luminile, fiecare își pierde cîte ceva din individualitate. Atît comediantul, cît și fiecare om din sală. Se creează un personaj colectiv. Noi, de cele mai multe ori, vorbim despre cum a fost publicul. După 10-15 minute, cînd show-ul se așază și publicul începe să devină un „organism”, acesta poate fi de mai multe feluri, un public agitat, sedat, foarte ușor de amuzat sau foarte greu de amuzat și așa mai departe.
E o oarecare transă...
Da. Și îți promit că la orice om, oricît de bun, oricît de legendar, înregistrarea nu-i face dreptate. Noi n-am avut șansa, spre exemplu, să-l vedem live pe George Carlin. Oricît de genial ți se pare omul, dacă erai în sală ți s-ar fi părut mult mai mult de atît. Și oamenii care au fost în sală la el și apoi s-ar fi uitat la înregistrare, ar fi zis: „Băi, nu e chiar așa, parcă a fost mai...”
Oamenii care se uită la stand-up exclusiv pe internet sau la televizor, pierd foarte mult din experiență și nuanțe. Dacă tot ce știi despre cinemaul românesc ar fi de pe Instagram sau YouTube, cum ar fi? O fi slab stand-upul românesc, da’ rău nu e.
În adolescență, însă, prin anii ’90 și început de anii 2000, nici n-aveam încotro...
Așa e. Cred că primul show de stand-up pe care l-am văzut a fost cel al lui Robin Williams, Live on Broadway, la care am rîs de am rămas fără aer....
O bună parte din prejudecata legată de vulgaritatea din stand-up vine și de la faptul că foarte mulți oameni au făcut cunoștință cu fenomenul datorită lui Jerry Seinfeld.
Era foarte popular Pablo Francisco la noi...
Cînd am fost la New York, i-am zis lui Doug Stanhope că dacă e să știe România ceva, știe Pablo Francisco. Și nu i-a venit să creadă: „Who, that crackhead?” Internetul era mult mai mic și mai previzibil atunci și, ca într-un joc de Pinball, la noroc, nouă ne-a picat Francisco.
O bună parte din prejudecata legată de vulgaritatea din stand-up vine și de la faptul că foarte mulți oameni au făcut cunoștință cu fenomenul datorită lui Jerry Seinfeld. Și asta e partea cea mai ciudată: nu doar că Seinfeld nu e vulgar, dar oamenii, efectiv, aveau impresia că asta înseamnă stand-up, fragmentele alea scurte de la începutul și sfîrșitul episoadelor. Și s-au gîndit: deci, dacă acolo nu se înjură, noi de ce înjurăm? Am avut discuții absurde, cu oameni cu fața dreaptă, care mă întrebau de ce înjurăm, că în America nu se înjură.
Nici Pablo Francisco nu prea înjura...
Exact.
Nici Robin Williams nu prea înjura...
Pentru mine a fost un șoc cînd am văzut că poate fi și vulgar, după toate filmele alea în care interpreta numai roluri drăguțe și inofensive.
Cam tot spre sfîrșit de ’90 și început de 2000, se umpluse internetul românesc cu show-uri Def Jam și Comedy Central Presents...
Chiar mai tîrziu. În 2004, îmi aduc aminte că aveam un portofel de CD-uri plin cu Comedy Central Presents. Trebuia să le cauți și să le descarci de afară, nu de la noi... Practic, stand-upul la noi s-a descoperit în funcție de ce găseai pe Strong DC.
La un moment dat, HBO a dat în buclă The Original Kings of Comedy. Ăia, totuși, înjurau la greu.
Da, sigur, dar au trecut destul de neobservați. Și, oricum, impactul Seinfeld a fost unul foarte mare. Mai contează și cum te lovește vulgaritatea. Maică-ta nu te-a plesnit pentru că ai zis „fuck”, ci pentru că ai zis „futut”. Înjurăturile în limba engleză se procesează diferit.
E ca diferența dintre muzica românească și muzica străină. Ale noastre sînt cenzurate, ale lor nu...
Da, chiar rîdeam cu cineva, la un moment dat, despre momentul cînd țara a dus în mod colectiv mîna la perlele de la gît la versul „Unu’, doi, trei, patru, / Ușor, iubitu’ meu, că se rupe patu’” al lui Delia versus „Anaconda”, cîntecul lui Nicki Minaj, care e despre „vreau o pulă mare”. Asta e toată piesă: dă-mi pula aia mare. Cum ar fi să scoate Delia o piesă „Vreau pula aia mare”. Toată România ar face AVC. „Anaconda” era dată necenzurat, pentru că e în engleză și, în engleză, nu ne pasă.
Deși, totuși, aveam B.U.G. Mafia și Paraziții...
Acu’, na, e și nostalgie restaurativă în cazul ăsta. Apropo de ei, am văzut niște comentarii pe Reddit și am rîs. Era unu’ care încerca să eleveze B.U.G. Mafia și Paraziții la modul că muzica avea mesaj, că era despre familie, despre prieteni, despre cum să fii un om bun... Și eram: men, era olimpiada de muie, pula-n pizdă, gata fata. Nu le cureți pe astea niciodată. Vii să-mi spui că trapperii vorbesc urît, dar ăia aveau Mesaj. Poate că au avut, uneori, sigur, dar nu poți să anulezi restul. Din nostalgie, totul pare mai „curat”, mai inofensiv. Lumea era mai dreaptă, mai cinstită, muzica mai bună. E o chestie naturală. Așa și faptul că stand-up înseamnă Seinfeld.
Uite, Don Rickles nu înjura, dar te „ardea”... Noi avem insult comedy?
Nu. Din ce știu, n-am avut niciodată. Am avut și avem satiră, dar nu insultă. Tocmai d-aia mi se pare că ideea de roast a eșuat la noi. Adică, chiar sper că a eșuat. Roastul e o combinație între răutate și iubire. La noi, pentru că a lipsit componenta de iubire, de apreciere, a lipsit și componenta de răutate. Dacă noi doi ne-am cunoaște din copilărie, să zicem, pot să vin să-ți zic: „Băi, Mihai, ai o față de pîrș șomer.” Tu îmi răspunzi cu „chel bărbos” și așa mai departe, dar ne apreciem și atunci roastul funcționează. Dacă eu vin de nicăieri și îi spun cuiva că arată ca un căcat, n-are cum să funcționeze. În afară de Dan Frînculescu, nu prea știe altcineva să dea insulte „ghidate”. În general, se dau doar „palme”, niște glume generice. Nu știm să facem roast. E o chestie la care nu ne pricepem.
Poate nici nu se pregătesc prea bine înainte...
Asta e o chestie superficială, eu zic că n-avem rădăcini, efectiv, în solul ăsta. Nici ca public, nici ca performeri. România n-are schi. Avem schiori? Avem vreo școală de schi? Aia e. N-avem noi asta, au alții.
Poate și pentru că n-avem suficientă autoironie?
Da, și asta. Cam tot ce trece dincolo de satiră e considerat atac. Bine, nici la americani n-a fost atît de mare scena asta. Într-adevăr, roasturile alea de la Friars Club au avut rădăcinile într-o frăție a lor. Niște domni, cu prea mulți bani, care beau un whiskey, fumau un trabuc și își băteau pula unu’ de altu’. Se cunoșteau foarte bine și făceau asta de ani de zile. Nu i-a adunat cineva la întîmplare, la modul: „Sinatra, ia fă mișto de ăla”. Dar, și în America s-a cam dus pe pulă roastul, de cînd a intrat Comedy Central pe fir, pentru că au început să-l facă oameni care nu știau să-l facă unor oameni pe care nu-i cunoșteau.
Roastul s-a stricat în America, iar la noi a ajuns doar o copie palidă la ceea ce era deja stricat. Dar sper să renască.
Roastul lui Justin Bieber n-a fost rău...
Sînt momente, da. Dar n-are suflet. Hai să ne adunăm, să facem glume scrise de paișpe scenariști, despre niște oameni pe care nu-i cunoaștem. Unele sînt bune, sigur, că poți avea scenariști talentați și omul respectiv are o viață suficient de publică, încît să ai suficientă „muniție”. Dar roastul s-a stricat în America, iar la noi a ajuns doar o copie palidă la ceea ce era deja stricat. Dar sper să renască.
Și noi n-am mai înțeles un lucru. Roastul ar trebui să fie un premiu pentru întreaga activitate. E un ceas de aur de retragere. Nu poți să faci roastul unui om care mai are 20 de ani de carieră în față...
Dar Bieber e o excepție, că e ușor să faci mișto de el. Ca și cum l-ai lua la roast pe Fuego...
Hm, e foarte greu să faci mișto de Fuego. Știi de ce? Tocmai pentru că nu știm mare lucru despre el. Ce știi despre Fuego? Zi-mi trei lucruri despre viața lui Fuego?
Habar n-am.
Asta zic. Ce roast să faci? Să faci mișto de versuri? De imaginea lui? Faci mișto de o jachetă și trei versuri, practic, nu merită.
Bine, între Bieber și Fuego e și o diferență mare de vîrstă. Apropo, încerci să faci umor relatable și pentru adolescenți?
Îmi doresc să vorbesc despre chestii pe care să le observe și un om de 50 de ani, dar și unul de 18 ani. E un soi de sweet spot pentru mine, da, lucrurile care sînt atît de clare, încît chiar are rost să vorbim despre ele.
Ai în Adevăruri momente de genul ăsta, general relevante, indiferent de generație?
Aia cu „se fură”, spre exemplu. Nu cred că contează ce vîrstă ai. Nu știu pe gustul cui e felul cum am pus problema, dar faptul că „se fură” e un aspect general valabil. Mi s-a zis, firește, că nu doar la noi se fură. Evident, dar, cultural vorbind, există țări unde e mai puțin prezentă grija asta, spre deosebire de altele. Noi tot timpul avem grija asta...
Mda, și eu mi-am luat portofelul, după ce mi-am lăsat geaca la cuier...
Păi, vezi? Dacă ești crescut în țara asta, știi că dacă ai lăsat o sacoșă într-un colț, tre’ să stai cu ochii pe ea. De altfel, și rantul despre daci bănuiesc că are sens pentru toate generațiile, pentru că sîntem suficient de expuși la narativa asta fantastico-naționalistă, despre acești supereroi ai noștri, care au făcut și au dres.
Nu e o chestie nouă că tinerii sînt atrași de extremism.
Ce-i drept, în ultima vreme, se vorbește și despre atracția unei părți dintre adolescenți pentru discursuri politice de dreapta…
Mie mi se pare că foarte mulți puști se duc spre extremism, atît de stînga, cît și de dreapta, pentru că e normal, e foarte atractiv și simplu, nu stai să dezbați prea mult. E clar: e așa sau nu. Și, mai ales, tre’ să dăm pe cineva în pula noastră, pentru că avem 18 ani și fierbe sîngele în noi. Am trecut și eu prin asta, în vremea lui Vadim Tudor. Am avut foarte mulți prieteni care voiau să voteze cu el, că e șmecher, că „le zice”, exact cum e acum cu George Simion. Nu e o chestie nouă că tinerii sînt atrași de extremism. Culmea e că, pe vremea aia, nu exista extremism de stînga, pentru că eram prea aproape de căderea comunismului. Era Vadim în dreapta și partea ailaltă nu era. Acum, însă, ai de ales între două extreme, care te pot vrăji, pentru că acum e și extrema de stînga.
Există la noi o extremă de stînga?
În mod foarte interesant, încă nu, pentru că există acest tabu de a nu vorbi despre stînga. În același timp, dacă te uiți la puștii din centrele urbane mari, a început să fiarbă.
Poate, mai degrabă, progresism?
Da. Un progresism care, din punct de vedere economic, duce spre socialism. Faza e că adolescenții nu înțeleg de ce oamenii de vîrsta mea au o respingere față de progresismul socialist, pentru că îl leagă de o societate în care exista zero progresism. E și o confuzie de termeni, de fapt… Eu, la 42 de ani, cînd vorbesc cu un puști de 20 de ani, care-mi zice, „Men, socialism!”, e un clash între termeni. Ei cînd vorbesc despre socialism se referă la o societate egalitaristă. Ceea ce, pe vremea lui Ceaușescu, n-a fost absolut deloc așa, ci dimpotrivă. În mintea unor oameni, cînd aud socialism, se gîndesc la Republica Socialistă România.
Altfel, sigur, sînt de acord cu idei socialiste, cu multe dintre lucrurile pe care le zic puștii, dintr-un avînt al vîrstei. Dar, oamenii, imediat cum le dai niște putere, devin niște nenorociți. Nici capitalismul, în sine, nu e ceva groaznic, doar că, în momentul în care-l vezi în acțiune și vezi ce oameni fără inimă folosesc sistemul, zici: „Aha, sistemul e problema. Hai să trecem la socialism.” Păi, am fost în socialism. Știți ce oameni foloseau puterea? Tot niște nenorociți, lipsiți de inimă. OK, vrei să schimbă macazul, pentru că ți se pare că șina e problema. Nu șina e problema, ci trenul ăsta al oamenilor care au putere. Zi-mi și mie vreo societate unde s-a întîmplat altceva? În care oamenii care au avut puterea nu s-au transformat în niște nenoriciți. E povestea speciei noastre.
Se vorbește despre socialismul din țările nordice. Deși, mă rog, ei merg cu biciclete, dar au și ei Jumbo și IKEA.
Ei au inventat IKEA. Și au exportat-o în toată lumea.
Adevăruri…
Adevăruri, da. Mai am în turneul ăsta o bucată similară cu cea despre daci, din punct de vedere al construcției, și mi-am dat seama că, dacă vreau să atac ceva, trebuie să imit. Adică, în loc să-ți zic că ești prost, mai bine te joc, fiind extraordinar de prost. În ultima vreme, pe Instagram, am început să fiu de acord cu toți oamenii care se pișă pe ceea ce fac. „Stand-upul românesc e foarte slab.” Și le zic că nu e doar foarte slab, e vulgar și mi-e silă de el. Mi s-a întîmplat chiar să mi se răspundă la comentarii, ca și cum n-aș fi eu ăla din clipul de care se face mișto. Oamenii sînt „zombificați” pe internet.
Am fost la Mihai Bobonete, la un show de la Sala Palatului și vreau să-ți zic că Bobonete are o carismă care micșorează dimensiunea Sălii Palatului la nivelul unei garsoniere.
Încă un motiv să mergi la show-urile altor comedianți...
Ți-am zis, așa prefer, în măsura în care-mi permite timpul. Și merg la oricine, de la începători la consacrați. Mai ales că așa îmi dau seama dacă omul ăla e cu adevărat bun sau nu, show-ul live e grăitor. Am fost la Mihai Bobonete, la un show de la Sala Palatului și vreau să-ți zic că Bobonete are o carismă care micșorează dimensiunea Sălii Palatului la nivelul unei garsoniere. Asta e marca unui performer de top. Orice părere aș avea eu despre materialul lui, o dată ce vezi chestia asta că se întîmplă, nu mai poți să vii să-mi zici că Bobonete e o minciună sau că e praf. Enorm de puțini oameni reușesc să facă asta, să micșoreze o sală, în așa fel încît să-ți dea impresia că stai la masă cu ei. D-aia și merg la show-uri, că vreau să experimentez chestia asta.
Ai niște nume de tineri care-ți plac, pe care să-i caute lumea?
Drăcea, Cîrje, Dobrotă, Popinciuc și Florin Gheorghe. Au avut sold out la Sala Palatului. You don't fuck with that. Dar și gașca Niște oameni: Mitran, Băra, Luiza, Virgil și Mirică. Toți sînt oameni pasionați și au un drive enorm să facă treabă.
Au niște particularități comune?
Nu prea, dau de toate.
Deci nu e ca la Chappelle, jumătate din show cu glume despre trans.
Am și eu o bucată lungă, în turneul ăsta, despre Miss Olanda. Dar cred că o dau „pe muchie”. O să aflăm cînd o public. Adică, n-am vorbit despre faptul că o femeie trans a cîștigat concursul, ci despre reacțiile oamenilor la treaba asta. Ăla mi se pare subiectul: cum au reacționat românii la o chestie atît de nesemnificativă, de altfel, pentru viețile noastre.
În valurile noi de stand-up de la noi, mi se pare mișto că nu e polarizare, în zona asta ideologică și politică. Mie, în stand-up, mi se pare mai important să vorbești despre tine și cum procesezi anumite lucruri.
Bine, faci mișto de niște oameni, pînă la urmă…
Dar nu e încrîncenare. N-am văzut agendă. Mi se pare că în stand-upul românesc, încă n-a venit trapul, să zic așa. Pînă și oamenii care urcă la open mic, încearcă să facă aceeași chestie pe care o facem și noi. Nu că ne copiază, doar că avem aceleași repere. Încă n-a venit o generație care să schimbe radical show-ul de stand-up. Și nici una care să aibă încărcătură politică. În sensul de agendă, zic, nu să scapi o glumă despre Iohannis, aia se face. S-au făcut și cu Firea, s-a dat muie și la PSD...
Glume despre comunitatea LGBT se fac?
Nu prea. Eu am o glumă despre gay și lesbiene, în setul ăsta. Am aprobat-o cu niște prietene lesbiene. E o chestie de bun-simț. Niciodată n-am făcut glume despre un anumit grup, despre care cineva să-mi zică cineva că nu-s OK, iar eu să insist să le fac. Tot timpul am avut o perspectivă din exterior sau un after thought. E o discuție lungă și complicată. Să le refuzi unor grupuri dreptul de a fi luate la mișto e oarecum discriminatoriu. Iar să zici, mai ales ca om din afara grupului, că despre ăia nu faci mișto, e cel puțin jenant.
Depinde și de glumă, pînă la urmă. Cînd o glumă e o glumă?
Depinde foarte mult de intenție. Dar, pe de altă parte, chiar cred că grupul subiect al glumei ar trebui să se exprime. Tu ești ochelarist, vine unu’ și face o glumă despre ochelariști, iar eu sar în apărarea ta, nefiind ochelarist. Te diminuez, pe undeva. E condescending, în sensul din engleză, nu din română. Ăsta e singurul lucru deranjant la cancel culture, nu faptul că se exprimă grupurile subiect ale umorului, ci faptul că alții le iau apărarea. Nu vrei tu să-i lași să discute între ei? Atitudinea asta de bodyguard e ciudată.
La Chappelle, de bine, de rău, a fost un dialog între el și comunitatea trans. Au fost oameni din comunitatea trans care i-au zis cum se văd lucrurile de la ei, iar el le-a răspuns cum se văd lucrurile de la el. Mie mi s-a părut, oricum, o confruntare de ego. Din partea ambelor tabere. Eu sînt Chappelle și îmi permit să zic orice, iar ei au fost: noi sîntem obișnuiți să facem oameni să tacă și o să te facem și pe tine. Îmi pare rău să fac un whataboutism, dar, în timp ce Chappelle se ceartă cu comunitatea trans, se interzice avortul în America.
Chappelle s-a și enervat, de fapt...
La al doilea special s-a enervat, în al treilea deja trolla... În fine. Pe de altă parte, dacă un grup are scutire de la făcut mișto de el, aia nu e o situație OK. Ești exclus din țesătura socială normală, unde toată lumea își bate pula de toată lumea. Nu e discutabilă libertatea asta, să faci glume despre orice. Pentru că subiectul și victima unei glume sînt două lucruri diferite.
Dar, uneori, oamenii aleg calea scurtă. Ai zis ceva despre trans, atunci ești transfob. Ai zis ceva despre romi, ești rasist. Am voie să fac glume despre pompieri, care, efectiv, își riscă viața, în mod voluntar, dar, dacă am zis vreodată cuvîntul „trans”... Aș vrea ca oamenii, la modul sincer, să judece intenția. Omul ăsta a avut intenția să rănească sau nu? Corectitudinea politică mi se pare că e o contragreutate la o nesimțire extremă. Dar, totuși, cred că adevărul e undeva la mijloc.
Uite, spre exemplu, glumele despre religie. E foarte ușor, cînd te apuci de stand-up și vrei să fii edgy, să abordezi religia. Am văzut, de sute ori, oameni care fac glume cu Iisus, la care oamenii nu reacționează, și dup-aia zic: „Ah, nu rîdeți pentru că sînteți credincioși”. Nu, frate, oamenii ăia nu rîd, pentru că, de fapt, chiar nu era nicio glumă acolo. Nu mă duc nici eu foarte lejer în acest subiect, pentru că mi se pare că atunci cînd deschizi o ușă care e importantă în viața unor oameni, trebuie să ai grijă cum calci acolo. Nu cred că am vrut vreodată să jignesc pe cineva. Cînd am deschis ușa aia, n-am deschis-o cu piciorul. N-am deschis-o cu hate. D-aia, extremele se aseamănă.