Deliric x Silent Strike: A treia cale
Al treilea album din seria de colaborări dintre Deliric și Silent Strike ar fi avut nevoie de un control tehnic al cantității.
Prima dată cînd vocea lui Răzvan „Toto” Eremia, aka Deliric, apărea pe un cîntec produs de Ioan Titu, aka Silent Strike, generația lui de rapperi dădea piept cu o nouă clasă muncitoare a tranziției românești, una post-90, mai instabilă și imprevizibilă profesional, așa că la 18 sau chiar și la 23 de ani, cît avea Eremia, metaforele „cu dichis”, așa cum îi place să spună astăzi despre ele, erau lăsate pentru altădată: viitorul începea să arate rău pentru mileniali, care aveau de ales, în mare, între joburi precare sau corporate – vezi și albumul Probe audio, al lui Guess Who, care merită ceva mai multă atenție în acest sens.
Dincolo de franchețe și încordare, încă de pe acest prim featuring, „Echilibru”, care se găsește pe albumul de debut autointitulat al lui Titu, Eremia explora un lirism al contradicțiilor, fie profane („Cînd plin de draci, juri pe toți sfinții / Că-n tot ce faci tu, tragi cu dinții să răzbați”), fie stoice („Azi mergi la război, te lupți cu tine / Jumate’ rău, jumate’ bine / Jumate’ erou, jumate’, în fine”), dar mai ales conflictuale („Dau forme la vise, cad – mă ridic / Des pun pe premise / Mă abat – revin, apă – foc, diavol – divin / Ying – yang, infinit – Big Bang / Individ – sistem, liber – captiv / Leneș – hiperactiv, hippie – nazi / Sunt om de afaceri, artist, anticrist, Deliric”). O lirică dificilă, pentru că are nevoie de acel „practice what you preach” aproape inexistent în hip-hopul românesc – recent, doar Vlad Dobrescu pare că a spart acest „cod”.
Tocmai aceste dualități au devenit, însă, cam obositoare, pentru că noul album, III, adică a treia colaborare dintre cei doi, adună un număr exagerat de 18 cîntece, cît și take-uri, în ciuda aparențelor, tot mai elitiste: „Am decartat simțul critic, am declarat personaj mitic / Orice mitic, meltean tipic, încerc să justific / Zi-mi, cum faci față la noul normal? / Poate de asta am dezvoltat toți tupeu de cocalar”, pe „Noul normal”, un intro pe cît de melo-Moderat-post-apocaliptic, pe atît de irascibil.
Cu alte cuvinte, Deliric caută „vinovați” tocmai printre precariatul cu care, nu demult, se identifica (oare?) – deloc întîmplător, a fost unul dintre favoriții campaniilor de advertising, pentru giganți ca Pepsi sau Lidl: „Stau și observ: asta-i mutația? Social ciudat? / Ultimul zvîc de animal, pînă am fuzionat cu mașina, de fapt / Poate asta-i mașinația, poate-s eu, poate-i imaginația / Poate nu, poate-i vîrsta, poate-i combinația de toate, poate-i Ro / mânia și comedia-i mai mare la noi”, continuă pe același intro confuz. „Comediile” sînt tocmai acele campanii de advertising, Toto, wake up.
Deliric sună îngîmfat chiar și cînd e, în mod paradoxal și netrebuincios, anti-trap, pe „10din10”, un soi de „I Don’t Like” întîlnește „Domo23” întîlnește whatever. Deși încearcă să trimită săgeți (rezonabile, dar din alte motive decît cele așternute aici) către glorificarea consumismului pe care o propăvăduiesc majoritatea trapperilor, o confundă, generic, cu veșnica – oare ce mai înseamnă? – prostie („Prost speri să prosperi, dar probabil propagi idei de săraci, temei să atragi”) sau cu grandomanie ieftină („Foamea de fani e mai mare ca foamea de bani”), pe cînd trapul are substraturi și pretexte ceva mai complexe de atît – sau, cel puțin, nu e tocmai o piramidă a vanității, așa cum încearcă să-l execute „din scurt”.
Coincidență sau nu, iritarea continuă și pe cîntecul următor, al patrulea, „Totul e mid”, unde e cel mai didactic și apatic față de generațiile tinere, pe care le trage încă o dată de urechi, de data asta pentru faptul că nu prea au chef de muncă („Munca e cringe, nu mă agit, totul e mid”), că se flexează inutil și superficial cu haine scumpe pe Instagram sau că nu mai cred în educație („Liceu-i de proști, m-am lăsat de el / Bag pula-n BAC, nu mi-a păsat de el”). Și milenialii ascultau BUG Mafia (și manele, btw) și erau fierți după Kenvelo sau Lee Cooper, deci un MC care o arde tătuc centrist și vinde hanorace cu 350 de lei mă lasă rece.
Chiar dacă încearcă un catch-all perdant, corporatiști supărați pe working class și invers ori mileniali true vs. Gen Z frivoli, cealaltă parte a albumului e inspirată cînd Deliric se scutură de pildele stereotipe (& neoliberale, de fapt, sorry) și își aduce aminte că poate fi empatic. Pe „Prizonier în libertate”, o baladă cu beat East Coast înăbușit cu trip-hop, melodramatizează experiențele anevoioase ale emigrantului român, de la entuziasmul ingenuu („Eram naiv și altruist și încrezător, nu-mi trebuie carte / Găsesc muncă fără acte, tot visez noapte de noapte”) la dezamăgirile și compromisurile ulterioare: anularea identității, subjugare și chiar autodistrugere, cînd tot ce rămîne e doar o simplă promisiune a „robotizării”: „Mamă îți iau casă, tată îți iau mașină / Știi c-o să fac tot ce pot / Tată, știi că-mi pasă, mamă, nu-s de vină / N-am vrut să devin robot.”.
O altă preocupare importantă a albumului e ironizarea și/sau sancționarea violenței, fie că e vorba despre violența radicală ideologic („În numele Domnului, îți crap capul cu piatra / Fiul Omului, răzbunător, tata / Visez cu mîndrie la foc peste glie / Pumnii plini de sînge, cum îi ștergem pe ie”, pe „Fiul omului”, un rant sarcastic la adresa prejudecăților și ipocriziei „urmașilor” lui Burebista și Țepeș) sau despre violența domestică, perpetuarea machismului toxic și traumele acestora, teme aproape invizibile în hip-hopul de la noi: „Băieții mari nu plîng, să nu văd lacrimi, nu există / Te bate alt copil, te bat și eu, ce, tu ești pizdă? / Te-a stricat mă-ta, te răsfață, eu n-o să cresc vreun fătălău / I-am explicat, dar nu se-nvață, tre' s-o opresc, îți face rău / Tе-nvață tata, ai sentimente? Să nu lе-arăți că toți profită”, pe „Adam”, un featuring cu Irina Rimes și unul dintre cîntecele care ies în evidență – din păcate, nu datorită compoziției lui Silent Strike, care, iarăși, reciclează beaturi hip-trip-hop care se vor dense, dar sînt monotone și repetitive, o altă mare problemă a albumului.
Un alt fel de violență pe care Deliric o observă e bombardamentul consumismului și autogratificării online, pe „Anxius”, unul dintre featuringurile cu Inna: „Sînt ținta la stimuli, nu simulez, știu că și tu simți că e similar / Nu e simplu să speri să asimilezi sentimentul stingher că ești solitar / Spune-mi, cît de des îți iei FOMO? Fii sincer / Că orice pare un promo și-ncerc să nu-mi pese, da’ nu-mi iese.” În mod ironic, observațiile de aici ar fi funcționat foarte bine și ca acea critică subtilă a trapului, pe care, mai devreme, consider că n-a izbutit-o, deși miezul din „Anxius” e tocmai sugestia din titlul cîntecului: „trînta” cu algoritmii îți provoacă anxietate, nesiguranță, sentimentul inferiorității sau, dimpotrivă, narcisism.
Alt cîntec potent e – deloc întîmplător – ultimul, „Doar tu mă vezi”, un moment rar de rap confesiv și romanțat-biografic din partea lui. Deliric, care preferă rapul poetic și simbolic, observațional și existențial – deși tocmai asta îl face dificil și provocator, îl face și impersonal, încă un motiv pentru care 18 piese sînt mult prea multe –, își exteriorizează frustrările legate de propriul status („Mă plăceau mai mult atunci cînd păream sărac / Mă privesc de parcă le-am furat, prefer să tac”), cît și propria dualitate păguboasă și, finalmente, vulnerabilă, între Deliric, MC-ul, și Toto, omul: „Și nu pot delimita actorul de rol, soto / C-ați tras cu toții în Deli, dar sîngerează Toto.” Slavă Domnului, Silent Strike nu insistă, de data asta, cu kick-urile și pianurile și vocile feminine angelice, în mare parte, de duzină și inexpresive. Deliric, în schimb, își păstrează creionul „ascuțit”. Nu prea mai înțeleg unde și de ce îl „înfige”. În propriul succes, sigur nu.