Partizan, profan
Oare trupa lui Artan & Suedezu’ mai are „cu ce se lăuda”?
Cînd a apărut la începutul anilor 2000, „Fata mea”, primul single de la Partizan, nu mi-a plăcut. Mi se părea o bășcălie cam bolovănoasă și anacronică – în vreme ce bandurile mai tinere satirizau noile aspirații capitaliste ale unei societăți, de altfel, sărace și conservatoare (vezi excelenta „O ultimă dorință”, de la britpopiștii persiflanți Vank), exorcizau angoasele emo-grungy ale alienărilor inter-personale și sociale (vezi antidisciplinara „Cum să fii mai bun”, de la Omul cu șobolani) ori erau complet decepționați de tranziție (vezi douămiista „Calul din Marlboro”, surprinzător de americano-sceptică, pentru un cîntec scris de Tudor Chirilă), Partizan părea că nu înțeleg generația MTV întîrziată a Gen X-ilor noștri (una în antiteză, din multe puncte de vedere, cu așa-zisa „generație Pro”, pentru care Partizan a și compus un imn), ba chiar insistau, deseori, cu elitism lipsit de empatie și nihilism de tocilari care ascultă la modul serios The Police. De fapt, proiectul Partizan a însemnat rămășițele decăderii spre prea multă caterincă & star stationism și prea puțină substanță a proiectului-mamă, Timpuri Noi.
Cu alte cuvinte, din nefericire pentru ei, îi puneam cam în aceeași oală cu Taxi, chiar dacă Taxi, deși ieșeau mai degrabă în evidență pentru romantismul pedant, pendulau mult mai simplist și mai evident între clasism și misoginism grețos. Pe Partizan „îi scotea” flirtul cu genuri mai cerebrale, în principal industrial & jazz, și faptul că, din fericire, nu „trăgeau claxoane” după fete de liceu. „Manele cu Nine Inch Nails, asta e Partizan”, cum zice și Artan, într-un podcast recent la Gojira, ca un soi de autocritică involuntară – dacă aspirațiile spre Nine Inch Nails erau pretențioase, ironia față de manele era grosieră. Și cam boring.
„Partizan a fost de folos cu două albume de manele, Am cu ce și București. Acum ne putem apuca de un album serios”, scria Adrian „Artan” Pleșca pe contul său de Facebook, înaintea lansării celui de-al treilea album, Nori peste Sălăjan, pus la cale alături de Răzvan „Suedezu” Moldovan, prietenul său vechi și coleg din Timpuri Noi, basistul Adrian Agheniței (de la The Nuggers) și toboșarul Andrei Bărbulescu (trecut prin Antract și Taxi). Și chiar e un album serios, pentru că majoritatea cîntecelor sînt reinterpretări more or less synth-pop ale unora alternativ-optzeciste, care n-au fost compuse de celălalt „creier” din Timpuri Noi, omul creditat cu majoritatea versurilor și compozițiilor pe albumele trupei, Dan Iliescu. Variantele din acele vremuri au rămas posterității doar prin niște live-uri redescoperite („Păsări de noapte”, „Oameni în zbor ori „Cavalerul Oțelit”) și aveau un vibe new wave puternic, aproape de pastișe, uneori, undeva între U2, Simple Minds și Frankie Goes To Hollywood (ei bine, da, „Oameni în zbor” aduce periculos de mult cu „Two Tribes”).
Variantele de astăzi sînt bălmăjeli în teritorii electronice, pe alocuri, agreabile. „Păsări de noapte” începe căutînd amploarea unei „Smile Like You Mean It”, continuă cu niște filtre de voce caraghioase și sfîrșește printr-o schimbare bruscă de stil către ambient trancy cam generic, „Oameni în zbor” e ce-ar fi ieșit (mai rău) dacă Suicide ar fi făcut un cîntec cu Șuie Paparude, în vreme ce „Accidente medicamentoase (Remix)” sună a ceva ce n-ar fi apucat niciun album Grimes sau The Chemical Brothers.
Notabile și memorabile în zona încercărilor electronice sînt „Sentimentul”, o colaborare cu Corina Sucarov, un interludiu melancolic (poate s-ar fi vrut ceva à la The Knife, cunoscuți pentru astfel de momente meditative pe albumele lor?), care aduce la un loc synth-uri space age, de clopote dulci sau altele, din nou, trancy, doar că, de data asta, austere (eu m-am gîndit la Gabriel & Dresden, dar Corina aș bănui că nu) și, în mod deosebit, „Călărețul oțelit”, un darkwave viguros, chiar dacă kitsch și cu cîteva riff-uri de sintetizator la îndemînă – Marius Chivu a observat corect cîteva asemănări cu unele de la, pardon, ce?, Billy Idol. Dar e singurul cîntec unde intenția – parodia autoritarismului mesianic – s-a meșteșugit cu compoziția – dansul post-industrial & apocaliptic.
Pe alte părți, punk-ul e perimat pe „Îmi place dansul”, care, dincolo de faptul că e un soi de „March of the Pigs” luat la mișto, are același sarcasm nouăzecist cam răsuflat și care nu mai ține, dar încă potent pe „Omul care a uitat Limba română fără să părăsească ţara” (de ce nu?, singurul cîntec actual?), o satiră cacofonică irascibilă la efectele corporatismului și capitalismului tîrziu – D.E.N.I.S. și alți „punkiști” recenți sper că au ceva de învățat din acest cîntec, că e un seminar gratuit. În fine, proaspăta „An Englishman In Salajan” e atît de pastișă Gorillaz, că n-am putut să o ascult decît de patru ori.
Dincolo de impresiile stilistice pestrițe, ajung la întrebarea elementară: ce mai vor să spună Partizan, după douăzeci de ani? E limpede că acei „nori” peste Sălăjan (cartierul-fetiș al trupei), acele „păsări de noapte”, acel „totul e de plumb” și acel „am doar sentimentul, că nu pot să mă ridic” reprezintă metafore ale propriilor nesiguranțe și inadaptabilități, dar în locul autoironiei și sincerității, Artan & Co. preferă, încă o dată, aroganța, de aici și ambiția de a reintepreta neironic-electronic cîntece care, de altfel, ar fi avut mai multă substanță dacă ar fi fost doar revizuite în același decor post-punk melodramatic, care astăzi ar fi părut idilic, enigmatic & hoinar. Dar, pînă la urmă, ce e Partizan, dacă nu un proiect profan? Sample-ul din Angela Similea nu apare, așadar, deloc întîmplător: „Iubește-mă de-ți plac așa cum sînt / Chiar dacă uneori greșesc”.